Acum cateva zile am fost rugat sa raspund la niste intrebari legate de Apartamentul 17. Urmau sa fie publicate intr-un ziar, sub forma de interviu. Pentru ca respectiva publicatie nu a mai putut folosi materialul, am ales sa il postez aici, pe post de explicatie si statement.
Cine a fost cu ideea acestui proiect?
Ideea acestui proiect a luat nastere dintr-o oportunitate de ordin pragmatic: spatiul unei garsoniere era disponibil. Mai intai Vlad s-a gandit ca acolo s-ar putea face un atelier, un loc de intalnire si de discutie, sau o galerie independenta. Eu am aparut in initiativa asta ca unul dintre parteneri. Dupa o perioada mai lunga in care lucrurile au stagnat la apartamentul 17, timp in care eu am deschis galeria 29 la mine acasa si apoi, impreuna cu Vlad am mers la Chisinau, nevoia de a construi si de a pune in functiune acest spatiu a revenit. De data asta motivatia era legata de lucrarile pe care le facusem la Chisinau si pe care voiam sa le expunem in acel loc impreuna cu inca doi tineri artisti – Michele Bressan si Larisa Sitar. Odata ce ne-am mobilizat cu totii, spatiul a luat nastere din munca noastra.
Ce tip de arta v-ati propus sa promovati in spatiul asta? Alta decat putem vedea in galeriile bucurestene?
Ne intereseaza arta contemporana produsa de oameni tineri. Exista foarte multi oameni care nu isi gasesc inca drumul intr-un context institutional si credem ca e misiunea noastra sa le oferim un cadru in care acestia sa functioneze. Pe langa cei care asteapta ca statul, uniunea artistilor sau MNAC sa le ofere fonduri, expozitii, curatori si atentie, mai exista si artisti care lucreaza oricum, indiferent de circumstantele economice, sau legate de climatul si relatiile din interiorul lumii artei contemporane romanesti.
Cred ca ei sunt tinta noastra – cei care fac lucruri pentru ca au nevoie de ele si nu asteapta resurse, idei si sprijin emotional de la niste institutii si persoane incapabile sa le ofere in acest moment.
Arta contemporana e un limbaj si a spune ca apartamentul 17 o sa produca senzationalul sau nemaivazutul e o eroare. In contextul galeriilor bucurestene, apartamentul 17 are de oferit o oarecare intimitate legata de publicul restrans, disponibilitatea pentru dialog in jurul lucrarilor de pe perete, dar si o deschidere catre artisti tineri valorosi care sunt mai putin cunoscuti in circuitul oficial al artei contemporane locale. La nivel calitativ ne intereseaza prospetimea viziunii, inovatia si legatura cu problemele de nivel colectiv si individual cu care ne confruntam in prezent.
Cum se vor desfasura expozitiile: adica, va fi o expozitie pe luna, o data la nu stiu cate luni, etc?
Apartamentul 17 nu dispune de un program gandit dinainte. Nu ne-am propus sa avem o regularitate a evenimentelor, o anumita optiune conceptuala sau o anume abordare. Si asta tot din motive pragmatice – spatiul nu ne apartine si nu ne putem construi strategii de termen lung, pentru ca nu e cazul. Totusi, dorinta noastra e sa folosim spatiul atata timp cat ne sta la dispozitie.
Am inteles ca e un proiect nonprofit. Nu e dificil pentru voi, organizatorii? Puteti sa-mi explicati, in doua-trei cuvinte in ce consta munca voastra “manageriala”, ca sa zic asa? Cum alegeti artistii, lucrarile, etc?
E un proiect fara profit financiar, dar care creeaza profit cultural. Nu generam capital in bani, insa ne intereseaza sa producem semnificatii, obiecte, evenimente, intalniri. Pe de-o parte ne-am insusit etica do it yourself si astfel am indepartat nevoia de finantare/finantatori, contabili, raportari si dari de seama. Tot asa am scapat si de sub un eventual control curatorial.
Facem ce credem si expunem ce ni se pare important si ne putem asocia cu oamenii pe care ii admiram. Financiar vorbind, nu e neaparat dificil, cat foarte redus ca mijloace. Pentru a varui o camera de aproximativ douazeci de metri patrati iti trebuie o galeata de vinarom, niste trafaleti si niste prieteni, parteneri la proiect care sa te ajute. Trebuie schimbat becul si produse lucrarile (de printat fotografii si statements) si apoi exponatele trebuiesc puse pe perete. Pentru ca ne ocupam cu totii cu asta de ceva timp, nu ne deranjeaza sa ne platim singuri costurile sau sa impartim diversele cheltuieli.
Munca manageriala consta mai mult intr-o munca de secretariat, in care evenimentul trebuie comunicat publicului. Pentru ca nu exista pentru moment o viziune de termen lung asupra Apartamentului 17, din cauza spatiului care nu ne apartine, evenimentele viitoare vor fi organizate in urma descoperirilor facute de fiecare. Selectia lucrarilor se face prin consultarea celor care au luat parte la repunerea in folosinta a spatiului. In general ne intereseaza ceea ce in engleza se numesc emerging artists – artisti tineri care au o activitate sustinuta si de o anume calitate.
Putem vorbi de un fenomen home gallery in Romania? Cum este privit de cei care stiu ce inseamna asta?
Ca sa vorbim de un fenomen home gallery in Romania, ar trebui mai intai ca acesta sa existe. Cuvantul ‘fenomen’ trimite la ceva de nivel colectiv, asa, ca un val, o miscare din fata careia nu prea te poti sustrage. Suntem departe de asa ceva. Am putea vorbi mai degraba de niste initiative de a crea home galleries in Romania, care pot fi numarate si plasate in timp si spatiu. Stefan Cosma parca isi facuse un home gallery, apoi si Vlad Nanca a avut o initiativa similara (care a fost pentru mine un exemplu, dandu-mi ideea de a face acelasi lucru).
Cred ca au mai fost mai multe alte initiative pe care nu mi le amintesc, sau de care nu stiu, dar acestea sunt sporadice si sunt departe de a construi o miscare in Romania. Cei care stiu ce e o galerie de apartament sunt in general specialistii, artistii si publicul de arta contemporana din Romania. Fiind un lucru pe care il cunosc de la Bucuresti, Berlin sau din alta parte, ideea de home gallery nu fascineaza pe nimeni ca o idee in sine. Relevanta unui asemenea demers e masurata mai degraba de eficienta cu care reuseste sa creeze o serie de evenimente culturale importante in contextul local, sau sa ajute o generatie noua de artisti sa se autopromoveze.
Cum rezista, de regula, la noi galeriile independente, cum este aceasta?
Spre deosebire de galeriile comerciale care traiesc atata timp cat fac bani, sau cele ale uniunii / muzeelor, care traiesc atata timp cat primesc bani de la stat, o galerie de apartament dispare imediat ce nu mai are evenimente de prezentat publicului, sau artisti de promovat. Motorul intregii initiative fiind prezentarea unui continut cultural nou unui public cat mai larg, odata ce productia de continut e pe sfarsite si finalul respectivei galerii este aproape.
Vehiculand noutatea si entuziasmul artistilor fata de lucrurile pe care le fac, galeriile de apartament nu pot recicla gloriile trecutului, fie in cheie comerciala sau muzeala, fiind nevoite sa isi lase spatiile sa se retraga in domeniul vietii de zi cu zi din care au fost sustrase odata ce artistii expusi nu mai produc.
E nevoie de astfel de spatii alternative la noi? De ce?
Pentru mine si pentru inca vreo cativa artisti tineri asemenea spatii sunt necesare. In absenta unui curator si a oricarui alt control asupra productiei artistice eu personal simt ca ma pot dezvolta nestingherit, urmarindu-mi interesele cu oarecare dezimvoltura, nefiind obligat sa lucrez la comanda, sa abordez un subiect care nu imi spune nimic, sau sa fac niste gesturi institutionale care ma deranjeaza si care imi ocupa prea mult timp.
Un asemenea demers presupune ca in timp sa devii propriul curator, manager cultural, administrator, contabil, secretar si asistent de proiect. Aceasta poate fi o experienta importanta despre propria persoana. Intr-un context problematic e important de stiut ca exista si posibilitatea, solitara dar eficienta, a lucrului de unul singur, fara a te bizui niste promisiuni vagi a caror materializare nu o poti controla prin propria munca.
